Pe 14 ianuarie, Luca Pițu ar fi împlinit 75 de ani

Pe 14 ianuarie, Luca Pițu ar fi împlinit 75 de ani. Dar el ne-a părăsit pe 14 iunie 2015, după o lungă perioadă de declin fizic în care a rămas lucid pînă cînd sufletul și spiritul i-au părăsit trupul tot mai desprins de ele. Cu un gînd pios, cu admirație pentru viața și opera lui de ereziarh (formula preferată de el, gîndi-rosti-viețuirea, trimite la universurile căutării spirituale, cu accente gnostice și borgesiene), cu recunoștință pentru magisteriul său catalitic, subversiv și provocator, republic aici parțial unul din textele lui care-i luminează (auto)bio­grafia intelectuală, precum și pream­bulul dialogului meu cu Liviu Anto­nesei din seria „Idei în Agora“ (14 ianuarie 2018; întîlnire desfăşurată sub genericul „Viaţa şi ideile unui trickster“).

Textul lui Luca a apărut inițial în Emil Cio­ran, Luca Pițu, Sorin Antohi, Le Néant roumain. Un entretien / Neantul românesc. O convorbire (Polirom, Iași, 2009; versiunea franceză, pp. 123-133,
traducere de Dan Alexe; originalul, pp. 253-261), bazată pe o înregistrare din 5 octombrie 1991; a fost reluat de autor în volumul său Bu­chetul cajvanastratineriilor frecvente ( Opera Magna, Iași, 2013). Cartea cu Cioran:  https:// www. societateamuzicala.ro/ sorinantohi/le-neant-roumain-un-entretien-neantul-romanesc-o-convorbire/.

Filmul dialogului cu Liviu: https://www. societateamuzicala.ro/sorinantohi/luca-pitu-via­ta-si-ideile-unui-trickster-2/.

Căutător neobosit al libertății fără limite

Dialogul este o evocare a lui Luca Pițu (14 ianuarie 1947–14 iunie 2015), eseist excepțional, spirit liber și om nonconformist, figură centrală a Grupului de la Iași – o rețea eterogenă și informală constituită înjurul revistelor Dialog și Opinia studențească la sfîrșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Acolo și atunci s-a produs o tranziție spectaculoasă de la subcultura alternativă la subversiune, disidență și opoziție. Dacă exponentul cel mai radical al acelui proces este Dan Petrescu (n. 1949), Luca Pițu este fără îndoială principala sa inspirație intelectuală și existențială în anii 1980, cînd magistrul informal precedent, Mihai Ursachi, emigrase în Statele Unite. Magistrul din Țicău (Mihai Ursachi) și Magistrul din Cajvana (Luca Pițu), alături de cîțiva magiștri de tip clasic, din Iași, din țară și din cărți, au contribuit la nașterea, orientarea, efervescența (și, poate, disoluția) acelui cronotop mutant, acum aproape uitat.

Istoria intelectuală a grupărilor din jurul revistelor studen­țești ale anilor 1970-1980 nu a fost încă scrisă cu adevărat. Încercări există, de la evocări și memorii la bibliografii și teze de doctorat, dar sintezele competente întîrzie. Generația ‘80, care a animat acele reviste, creînd astfel o veritabilă subcultură alternativă, a avut o contribuție centrală și la definirea canonului culturii înalte post­comuniste, dar a privilegiat – ca toate celelalte generații postbelice – memorializarea și exegeza importantei sale producții literare. Astfel, acțiunea culturală a unei întregi generații este recuperată și astăzi preponderent – cu minime excepții (ca inclasabila Mariana Marin ori Aktionsgruppe Banat) – sub specia autonomiei esteticului, ca joc (proto)post­modern cu formele (poetice). În consecință, tot ce era alternativ, camuflează aproape perfect ceea ce era subversiv dincolo de nivelul scriiturii. Adică revolta intelectuală, ideile rebele, reflecția civică și politică, orizontul social și istoric. Astfel, „rezistența prin cultură“ e înțeleasă aproape numai ca rezistență prin literatură (mai ales prin poezie). La aproape trei decenii de la căderea comunismului de stat, situația pare fără ieșire.

Într-un asemenea cadru conceptual și memorial, figura lui Luca Pițu este aproape ininteligibilă. Eseist ingenios, original și erudit, cititor avid cu total recall, povestitor inegalabil, mentor contracultural și provocator al multor promoții de studenți, curajos critic al ceaușismului și adversar ireductibil al oricărui regim politic, al aproape oricăror convenții și norme, Luca Pițu a fost un căutător neobosit al libertății fără limite – nu anomică, ci antinomică, libertară, anarhică. A găsit‑o în vremuri grele și a păstrat-o pînă la moarte, a practicat-o, ludic și (auto)ironic, excesiv și radical, adesea riguros și uneori arbitrar, anti-eroic și apofatic, cordial și solidar, sever pînă la calomnie și generos pînă la iertare ori căință, plasînd-o în centrul destinului său singular, în care viața și ideile se împletesc inextricabil.

În amintirea celor care l-au cunoscut pe Luca Pițu și, adînc încifrat, în scrierile sale de tot felul, adevărul acestui destin supraviețuiește. Și este cheia unei întregi lumi pe care istoricii culturii noastre au uitat-o sau, mai rău, au răstălmăcit-o. Luca Pițu este „ex­cepționalul normal“ care luminează deopotrivă microistoria Generației ‘80 și istoria recentă a României. Așa cum notam mai sus, ideile lui Luca Pițu nu pot fi separate de viața și scriitura lui, dar nici nu pot fi reduse la ele ori acoperite de ele. Așteptînd monografiile viitoare dedicate lui Luca Pițu (avem deo­camdată eseurile lui Ionel Necula și Gabriel Mardare), putem începe de la o frescă, dată chiar de el, în maniera sa inimitabilă (deși adesea pastișată): Documentele antume ale Grupului din Iași.